Noi vorbim, nu gândim

În ce mă priveşte, observaţiile au adus la pachet o veste bună şi o alta proastă. Vestea bună a fost cifra de vânzări – răsplătitoare de fiecare dată. Vestea proastă a venit învăluită în abur de tristeţe şi a vizat felul cum a râs lumea de inepţiile antologate. Veselia publicului a fost, în multe cazuri, epidermică. Oamenii au hohotit fără să cadă pe gânduri. I-a pufnit râsul în metrou, în tren, în avion sau pe plajă şi singura lor grijă a părut să fie privirea intrigată a vecinului. Din păcate, prea puţini au ajuns la subtonul de nelinişte, de gravitate şi până la urmă de exasperare care compune concluzia nescrisă a acestor cărţi.

Le iau pe rând, le recitesc, le mai parcurg o dată argumentul inaugural. Şi chiar dacă nu mă simt străbătut de pasiunea autocitării, mi se pare nimerit să reiau, în deschiderea de la Noi vorbim, nu gândim, câteva rânduri din precedentele culegeri de perle. Iată ce scriam, de pildă, în „Lămurirea“ care deschide Fie-ne tranziţia uşoară (perle româneşti):

Limba română e, poate, singurul persecutat al tranziţiei care nu-şi va găsi dreptatea nicăieri. Fiecare dintre noi se poate adresa unor instanţe de la care să aştepte o decizie favorabilă. Prin contrast, limba română nu are acces la actul de justiţie sau la gestul reparatoriu. Ea nu se va deplasa cu jalba în proţap la tribunal. Nu va ajunge, aninată de-o ultimă nădejde, fie ea cât de străvezie, la Strasbourg, Haga, Lausanne sau Geneva.